M-am gândit mult dacă ar trebui să scriu despre cele mai dificile momente din viața mea sau să încerc să le uit. Dar nu pot și nici nu vreau să uit. Plus, mi-e mai ușor să trimit linkul articolului, decât să povestesc toată istoria, de fiecare dată când cineva mă îndreabă.
A început totul cu așteptatele două liniuțe pe testul de sarcină. L-am anunțat și pe Traian. Eram siguri că se va bucura, întrucât îi plac tare mult bebelușii. Nu lasă nici unul să treacă pe lângă el fără să-i zâmbească și să-i vorbească. Așa cum ne-am așteptat, fericirea și mândria lui era nemărginită. Spunea tuturor copiilor din parc: „mami has a baby in her tummy” (mami are un bebeluș în burtică). Am început să-l pregătim moral de venirea unui nou membru în familia noastră și de schimbările care vor avea loc în viața noastră. Chiar dacă are doar 5 ani, realizează destul de bine ce se întâmplă. Urmărea în fiecare zi cum creștea burtica. Mă hrănea și-mi zicea: „asta pentru tine, iar asta pentru bebe”. Seara îi ura „noapte bună” lui bebe, iar dimineața nu uita să-l salute, obligatoriu.
Primele luni de sarcină au fost foarte grele. Din cauza toxicozei nu puteam nici să mănânc normal, fără să fug imediat la baie, nici să înghit vitaminele prenatale. Greșeală fatală, după cum am aflat ulterior. Carența de acid folic a provocat una din diagnozele pe care le-am aflat mai târziu.
Primul scan a arătat că fătul se dezvoltă normal. Am dat analize de sânge pentru câteva sindromuri. Rezultatul testului mi-a arătat că există risc înalt (1/21) pentru sindromurile Edward și Patau. Mi-au recomandat să fac amniocenteza după săptămâna a 16-a, care stabilește exact numărul de cromozomi și existența unui anumit sindrom. Am plâns, m-am calmat și am mai întrebat despre experiența altor mămici la care nu s-a confirmat rezultatele, chiar dacă aveau și ele risc înalt. Într-un final am refuzat amniocenteza, din frica acelui ac lung ce ți-l bagă în burtică, dar și de frica riscului (scăzut, dar existent) de avort spontan, ca rezultat al amniocentezei.
Așteptam cu nerăbdare scanul al doilea, ca să aflăm pe cine ne trimite Dumnezeu. Ne gândeam la nume de fetițe și băieței, cercetam calendarul ortodox în perioada când copilașul nostru avea să vadă lumina zilei. Când a venit ziua programării la ecograf, am mers, împreună cu Traian, amândoi plini de emoții. Medicul obstetrician mi-a examinat burta într-o tăcere apăsătoare o lungă perioadă de timp, apoi a chemat alt medic, care i-a confirmat temerile. Băiețelul nostru (aflasem atunci) are un defect la coloana vertebrală și avea capul în formă de lămâie. Diagnoza presupusă de ele era Spina Bifida, un defect congenital al coloanei vertebrale ce constă în lipsa sudurii complete a arcului vertebral. Acasă am citit că aceasta poate provoca paralizie a picioarelor, a bazinului… Am fost programată pentru investigații suplimentare.
Al treilea scan l-am făcut peste o săptămână. Între timp mă rugam să fi fost o greșeală, un defect al computerului, orice, numai să nu se confirme diagnoza. Și chiar dacă se va confirma, eram siguri că ne vom crește băiețelul oricât de greu ne va fi. Am mai citit din experiența mămicilor care au născut și crescut copilași cu aceeași diagnoză. Și am văzut că minuni există. Copilașii pot trăi cu această boală. Și după operații și tratamente, pot duce o viață normală. Al treilea scan a durat 2 ore, la două aparate diferite, inclusiv și intrauterin. Din păcate s-a confirmat diagnoza. Mai mult, medicul mi-a zis că băiețelul nostru are și o gaură destul de măricică între ventriculele inimioarei. Mi-a explicat consecintele si optiunile pe care le avem. Nici nu voiam să aud despre întreruperea sarcinii. Citisem că în Londra (unde suntem la moment) au fost realizate cu succes operații intrauterine pentru Spina Bifida. Medicul mi-a zis că-mi dă îndreptare la cardiolog, iar dacă el își dă acordul că inimioara bebelușului va rezista unei asemenea operații, atunci îmi va da îndreptare și la spitalul unde se săvârșesc acele minuni.
Peste 3 zile ne-a văzut cardiologul. Din păcate, mi-a zis că gaura este destul de mare și periculoasă. Ea poate fi operată după naștere, dar… după cum vede ea, bebelușul nostru ar avea simptomele unui sindrom. Daca se confirmă, medicii nu vor supune copilașul unui stres suplimentar, dacă oricum zilele lui vor fi numărate. Asta mi-a zis și un alt obstetrician care m-a examinat după cardiolog. Mi-a recomandat să fac amniocenteza. De data asta am acceptat fără să stau pe gânduri. Procedura e neplăcută, dar suportabilă. Degeaba am refuzat eu prima dată.
Primul rezultat a venit într-o săptămână: băiețelul nostru are un cromozom în plus. Asta dovedește existența unui sindrom, care anume, am aflat încă peste o săptămână: Sindromul Edward.
Încă un scan, fără schimbări. Medicul zice că îi pare foarte rău să-mi spună, dar riscul ca bebelusul să moară în burtică până la naștere este foarte mare, în asemenea cazuri. Dacă se naște totuși, se naște prematur și trăiește câteva zile doar. Mi-a amintit despre opțiunile pe care le aveam. Trebuia să luăm o decizie cu care să trăim toată viața. Fie ne lăsam în voia lui Dumnezeu, fie stopăm sarcina acum. Dar burtica creștea, băiețelul era foarte activ, Traian îl aștepta, noi îl iubeam din ce în ce mai mult. Am considerat că ne va fi mult mai greu să-l pierdem după ce am reușit să-l strângem în brațe. Cât de greu mi-a fost să-mi condamn copilul la moarte. Cinci ani în urmă am condamnat la moarte un cățeluș. L-am găsit înghețat la o margine de drum. Veterinarul a zis că frigul i-a paralizat bazinul și piciorușele din spate și decât să se chinuie toată viața, mai bine îl eutanasiem. L-am urmărit printre lacrimi cum se stinge, cum adoarme pentru vecie. Asta urma să se întâmple și cu băiețelul nostru. Dar realizam că pe urmă ne va fi mult mai greu să ne despărțim de el.
Luni, 19 noiembrie 2018, am fost programată la medicul care mi-a făcut amniocenteza. Presupuneam că trebuia să stabilim detaliile și data când urma să ne luăm rămas bun de la copilaș. Nici la nume nu ne-am gândit. Mă simțeam atât de vinovată că de când am aflat strașnicele diagnoze, am încetat să-i căutăm un nume băiețelului nostru. Simțeam că l-am trădat prin faptul că am renunțat să luptăm pentru viața lui.
Medicul mi-a mai făcut un scan. M-a întrebat dacă sunt sigură de decizia luată și mi-a zis că urmează să-mi pună o injecție în burtă, ca să-i oprească inimioara. Mi-au pus o perdea în față ca să nu fiu nevoită să urmăresc procedura. N-a fost deloc dureroasă. Sau poate n-am simțit-o eu, pentru că durerea din sufletul meu era mult prea mare. I-am mai simțit mișcările de două ori. S-a încordat micuțul atât de tare, de parcă voia să se ferească de acul fatal. Peste 10 minute, alt scan a arătat că inima copilașului meu nu mai bătea. M-au trimis acasă să aștept sunetul de la spitalul meu, unde urma să „nasc” bebelușul mort. Nu știu cum am trăit acele două zile, fără să-mi simt copilul mișcându-se, să-l mângâi și să-mi dau seama că el oricum nu mai simte nimic. Și ce greu ne era când Traian îi ura noapte bună și bună dimineața, când mă întreba la ce școală va învăța bebelușul și în ce îl vom îmbrăca. Nu găseam cuvintele, momentul și puterea să-i spunem că frățiorul lui este în burtică, dar nu mai este viu. În ajunul internării, i-am spus totuși că bebelușul nostru e foarte bolnăvior și medicii nu-l pot trata. Îl vom trimite, împreună cu doctorii la îngerași să se lecuiască, și când se face sănătos va veni înapoi. Au mai urmat câteva întrebări de concretizare, dar reacția a fost normală, calmă.
Miercuri, 21 noiembrie 2018, ne-am dus la spital, împreună cu Mihai.
Ne-au cazat (în adevăratul sens al cuvântului) într-un salon pentru nașteri, cu toate comoditățile posibile:
masă pentru naștere, canapea pentru însoțitor, masă pentru mâncat, televizor, propria baie…
Mi-au zis că pot să fiu însoțită de maxim două persoane, și că e recomandat mereu să stea cu mine cineva. Mi-au dat pastile pentru provocarea nașterii și la ora 22:35 mi s-au rupt apele. La 22:45 am născut copilașul. Din cazua injectiei (betadin) pe care mi-au pus-o sa-mi ia durerile, eram ca drogata. Poate asta m-a si ajutat sa nu-mi ies din minti in acele momente. M-au transferat intr-un alt salon la fel de dotat.
Am cerut sa-mi aduca copilul sa-l vad. Mi l-au îmbrăcat frumușel, l-au pus într-un legănel și l-au adus. Am putut să-l țin în brațe. Mai bine zis în palme. 
Avea 400 grame la ale lui aproape 24 de săptămâni. Era așa frumos. Băiețelul meu. Gabriel. Pentru că s-a „născut” de Arhanghelii Mihail și Gavriil, exact în ziua în care, 5 ani în urmă, l-am botezat pe Traian. Mi-au pus copilașul într-o odăiță ce făcea parte din salonul meu, ca să-l pot vedea de câte ori vreau.
Asistentele mi-au zis că dacă am nevoie de ele, fie să-mi aducă ceva, fie să mă ajute, fie dacă vreau doar să vorbesc sau să plâng pe umărul lor, să le chem. „Să le chem” asta înseamnă să apăs un buton la capătul patului meu, care declanșează un fel de alarmă în biroul unde stau ele.
A doua zi mi-au adus un preot, la rugămintea mea, care i-a citit molitva și l-a rugat pe Dumnezeu să aibă grijă de suflețelul lui. Am acceptat să-mi las bebelușul pentru testări post-mortem, care vor dura în jur de 8 săptămâni. După, ne vor chema la funeralii. Spitalul are propria lui capelă și crematoriu. Acolo, copilașul meu va fi ars, împreună cu alți bebeluși care au avut aceeași soartă. Îmi rămân de la el fotografia, amprentele tălpilor și palmelor, pe care asistentele au avut grijă să le facă, și amintirea. Mă rog lui Dumnezeu să mi-l trimită înapoi tot pe el, pe Găbiț-al meu!
Despre MEDICII care m-au consultat
Daca n-ar fi fost atitudinea părintească a medicilor, în starea psihică în care mă aflam, cred că înebuneam. Atâta COMPASIUNE, AMABILITATE, GRIJĂ eu n-am întâlnit la medicii de acasă (cu tot respectul pentru munca lor). Chiar dacă unii critică sistemul medical ENGLEZ, vă jur că oameni mai buni ca aici eu n-am văzut. Își cer scuze că a trebuit să aștepți până ei ți-au completat actele, își cer scuze că ți-au dat o veste proastă, își cer scuze pentru durerea prin care treci, chiar dacă ei nu poartă nici o vină, își cer scuze că te-a durut injecția prea tare, te îmbrățișează și te așteaptă calmi până îți trec sughițurile de plâns ca să continue consultația. Îți explică în cele mai mici detalii orice procedură care urmează, opțiunile, consecințele, totul. Te întreabă de zece ori dacă ai întrebări. Îți vorbesc rar și clar, ca să-i poți înțelege și repetă cu alte cuvinte dacă văd că te uiți întrebător. Ai dreptul chiar la translator gratuit. Și toate astea fără insinuări de genul că le-ai datora ceva. Atitudinea lor bună față de tine este GRATUITĂ. Spitale de stat. Desi am fost cu indreptare de la medicul meu si la unui privat, unde toate investigatiile au fost gratuite. Asistenta medicală care mi-a monitorizat sarcina (aici se numește middwife – moașa a sunat doctorii în ziua când trebuia să-mi „nasc” copilașul. S-a interesat de starea mea. A doua zi de la externare a venit acasă să mă vadă, chiar dacă adresa noastră nu este pe sectorul ei (noi nu ne-am schimbat medicul de familie după ce ne-am mutat). M-a chemat și peste o săptămână să discutăm, după programul ei de muncă. Sunt adevărați psihologi. Pe coridoarele spitalelor sunt scrisori și felicitări de mulțumire, desene realizate de copii. Așa își exprimă pacienții recunoștința.
Doinasirbu's Weblog 